Părintele Dumitru Stăniloae este unul dintre cei mai mari teologi ai Răsăritului. S-a născut pe 16 noiembrie 1903, într-o familie de țărani din Vlădeni, jud. Brașov. A absolvit liceul Andrei Șaguna și Facultatea de Teologie din Cernăuți. El a predat teologia atât în Sibiu cât și în București.
Ortodoxia este văzută ca o religie a comunicării, “ce fundamentează ontic întreaga creație în perspectiva unor realități aflate în legătură dialogică, care face posibilăți armonizează conexiunea între tipul uman și arhetipul divin.”(p. 11)
Imaginea Dumnezeului personal în viziunea autorului e cea a Creatorului, a Dumnezeului viu care se manifestă cu putere de viață și iubire.
“O astfel de expresie e menită doar să arate că Dumnezeu ca Arhetip al creaturii și al comuniunii are în sine această dimensiune a comunicării care o putem desprinde intuitiv și din relația triadică a Sfântei Treimi ca structură a supremei iubiri și care într-o formulă analogică și la o scară infinit mai redusă, se regăsește și la nivelul individului care care capătă calitatea de persoană doar în relația cu semenii săi și cu Dumnezeu.” (p. 11)
Conform acestui teolog ortodox, calitatea de persoană nu se referă la o înfățișare fizică a lui Dumnezeu conform virtuții că oamenii sunt după chipul și asemănarea sa ci doar la o comunicare și comuniune.
“Starea ontologică de închidere în orizontul limitei, în care omul nu se mai poate transcede pe sine – infinitul se reduce la infinire, iar Transcendentul …. fiind o stare de pecabilitate ce se va manifesta în permanență ca o chemare înrobitoare pentru omul care se lasă pradă uitării de Dumnezeu (p. 16).
“Teologia dogmatică ortodoxă concepe sfințenia ca un atribut al divinității la care participă ființa umană. Ea este caracterizată prin dualitatea trancendentă/relevare, fapt ce face posibilă experiența religioasă care, prin efectele ei modelatoare, situează omul creștin într-o stare de deschidere în care-și leapădă toate măștile lumii și dezvelește chipul spiritual al Celui ce-l cheamă la comuniune”. (p. 17)
„În contextul Spiritualității ortodoxe, morala nu mai este o simplă împlinire a poruncilor dumnezeiești în vederea mântuirii într-o viață viitoare . Ea transfigurează ontic, fiind un prilej de metamorfozare teleologică a credincioșului în înaintarea sa spre ”drumul desăvârșirii în Hristis””.(p. 18)
„Purificarea are în vedere eliberarea de patimi prin dobândirea virtuților creștine precum credința, pocăința, nădejdia, paza minții și a gândurilor, răbdarea necazurilor, blândeâea și smerenia”. (p. 20)
Această cale trebuie să fie una disciplinată. „Iluminarea are în vedere realizarea cunoașterii, prin trecerea treptată de la cunoașterea din făpturi până la cunoașterea tainică”.(p. 21) Este vorba de cultivarea conștiinței.
„Îndumnezeirea este deșlușită ca fiind starea la care ființa umană ajunge în urma cunoașterii nemijlocite a lui Dumnezeu prin unirea cu el.”(p. 23)
Restaurarea și desăvârșirea omului este urcuș duhovnicesc, ce plasează individul în proximitatea persoanei absolute. (p. 24)
O concluzie a incursiunii în religie este aceea că „omul își transcede existența spre infinit atât pe orizontală cât și pe verticală. Nemurirea are două sensuri, una în cea a lui Hristos și una în afara lui Hristos. Sfânta Treime simbolozează alături de Dumnezeu nemurirea. Sufletul nu moare. Cei fără credință consideră că moartea trupului este moartea existențială și deja sunt morți. Omul cu credință este nemuritor. ”
Pentru cei interesați în aprofundarea culturii religioase, lucrarea de față reprezintă un izvor de inspirație, meditație și de percepție a vieții.
Trăirea lui Dumnezeu în ortodoxie – Dumitru Stăniloaie, ROMÂNIA
Editura Dacia,
Cluj-Napoca, 2000
Lasă un răspuns